Dacă Iisus era…
TLP (The Lucifer Principle) e un blog pe care-l citesc destul de regulat cu plăcere, deşi nu-mi fac mereu simţită prezenţa prin comentarii. Astăzi am găsit acolo două imaginii absolut bestiale:
=)))))))))
Fuarte tare!
:)) tare ideea
foarte tare
si ce asa deosebit in aceste imagini?sunt doar niste caricaturi de pe “Lucifer Principle”/totodata ce acceptati adevarul ca lucifer exista atunci exista si Isus /dar in ce echipa preferati sa jucati ? echipa care cistiga !!pai alegera e numai in miinele vostre !
ingrozitor
Victor> Nu acceptă nimeni “adevărul că Lucifer există”. Pur şi simplu pot alege pe Internet pseudonimul Odin sau Ares fără să fiu adept al religiilor respective.
Şi nu, Lucifer nu există. Nici Dumnezeu…sunt simple basme!
Asta e lucrea diavolului, fie ca stie fie ca nu stie autorul. Bataie de joc la adresa Mantuitorului lumii. Iarta el si asta, candva faceam si eu din astea pana am cazut la picioarelelui. Cine nu cade acum va fi cayut pe vecie.
Descartes sustzine ca nu putem sa acceptam ceva ca fiind adevarat decat doar daca am reushit sa il percepem clar shi distinct. El spune ca sunt doua modalitatzi prin care intri in contact cu lumea care te inconjoara: perceptzia (proprie) shi gândirea. Percepem scaunul din birou exact asha cum este el (din lemn, sa zicem canfor) iar prin gândire shtim ca este compus din atomi, care la randul lor sunt compushi din particule mai simple (electroni, protoni, etc). Dar in fapt, ce cunoastem? Doar faptul ca acel scaun exista (daca imi intind mana pot sa il ating, il vad, simt mirosul de lemn de canfor). Datorita gandirii, datorita perceperii intelectuale pot sa descompun obiectul respectiv in elemente simple. Le pot vedea? Nu, dar shtiu ca sunt, deoarece asha am fost instruit. Deshi nu am perceptzia lor fizica nu pot sa neg existentza lor pentru ca ajung sa neg cunoasterea (a mea shi a celor care au descoperit atomii, electronii etc.). Deci ca urmare, exista lucruri pe care le accept drept adevarate deoarece asha am fost instruit. Bun, eu cunosc acest aspect, dar badea Ion din varful dealului habar n-are de existentza atomilor.
Pot sa-l percep pe Dumnezeu fizic? NU. Nu pot sa-l ating shi sa zic: il pipai shi ca urmare exista. Dar ce se intampla atunci cu Marele Zid Chinezesc? Exista? Caci doar nu pot sa il pipai, nu l-am vazut cu ochii mei. Pot sa neg existentza Marelui Zid? NU, bineintzeles. Pentru ca exista suficiente persoane care l-au vazut, exista fotografii, exista suficient de multe dovezi pertinente care sa-mi spulbere indoielile. Deci aceptarea existentzei unui lucru o pot avea prin experientza proprie, propriile mele simtzuri - miros, vaz, pipaire, etc. - prin cunoashtere - fizica, chimie, matematica, etc - precum shi prin experientza altor persoane.
Deci ca urmare pot sa extind acest concept logic shi sa zic: il accept pe Dumnezeu, deshi nu il pot simtzi fizic (pipai, vedea, miroase), deoarece exista persoane care au avut exerientza lui Dumnezeu (Isus, Mohamed spre exemplu?). Da. Exista adversari ai acestei conceptzii care sustzin ca Isus nu este divin shi nu are cum sa fie fiul lui Dumnezeu shi ca urmare nu pot sa folosesc acest aspect shi sa demonstrez cu el ca Dumnezeu exista.
Tot Descartes spune urmatorul lucru: Dumnezeu exista deoarece ideea de Dumnezeu e pezenta in fiecare dintre noi. Inainte de a continua, cateva lucruri de lamurit. Descartes a fost un ratzionalist, a fost un matematician. Pentru el inainte de a exista, fiecare lucru trebuie sa aibe un motiv. A negat intreagul univers, intreaga existentza. Primul lucru de care a fost sigur a fost faptul ca gandeshte: cogito, ergo sum. Pe urma a sesizat ca exista in el notziunea de “perfect”. De absolut. Shi-a postulat: Dumnezeu trebuie sa existe, deoarece am notziunea de Dumnezeu. La fel cum gaina, floarea, vaca exista deoarece are notziunea de ele. Bineintzeles ca a fost criticat in secolele urmatoare pentru faptul ca a afirmat ca Dumnezeu exista deoarece exista ideea de Dumnezeu. Shi totushi.
Cum am ajuns sa detzinem notziunea de Dumnezeu? Ne-am nascut cu ea, e parte integranta din noi sau nu este? Afirmatzia mea: este. Sustzin ce a zis Descartes. Daca negam ca notziunea de Dumnezeu nu este parte integranta, singurul mod in care putem justifica cunoashterea notziunii de Dumnezeu este prin credintza, prin religie. Am ajuns sa-l cunoashtem pe Dumnezeu datorita religiei. Dar Dumnezeu intr-o forma monoteista sau politeista a existat shi exista peste tot in lume. Nu exista societate care sa nu aibe o entitate (sau entitatzi) absolute, care sunt considerate perfecte shi carora le sunt adresate rugaciuni. Adversarii lui Descartes spun ca Dumnezeu este o creatzie umana, este o nascocire menita sa explice aspecte pe care nu le putem intzelege. Ca Dumnezeu a fost creat in scopul de comercializare a unor interactziuni umane (social shi economic) shi stabilirea unei morale de baza.
Bun, atunci daca ideea de Dumnezeu a aparut doar ca o explicatzie a unor fenomene neintzelese, tzinerea societatzii sub control, etc. inseamna ca este perfect posibil ca astazi sa inventam o hartie imaginara de 1$ pe care sa o putem folosi in tranzactziile zilnice. Absurd, vetzi spune. Voi afirma ca nu este imposibil shi probabil ca voi reushi sa conving un grup de persoane sa o foloseasca. Insa mai devreme sau mai tarziu vor apare problemele de genul: de unde shtiu eu ca tu ai $107 imaginari? Poate nu ai decât 15? Deci ii voi nega existentza. Shi totushi, o lume intreaga accepta folosirea termenului de Dumnezeu? De ce? Pentru ca in interiorul nostru suntem convinshi de existentza lui. Deci Descartes avea deptate: exista deoarece am notziunea lui.
N-am dat o definitzie a lui Dumnezeu shi din cauza definitziilor greshite apare negarea lui. Multa lume (majoritatea) accepta existentza lui Dumnezeu ca fiind cea oferita de biserica shi de credintza: Creatorul original, Tatal Ceresc, etc. Daca ne limitam doar la aceste aspecte atunci vom ajunge sa negam existentza Lui. Cum este posibil ca cel care ne-a daruit viatza sa fie de acord cu maceluri shi crime abominabile? Cum poate sa starneasca cutremure shi uragane in care atatea vietzi sunt pierdute?
Daca presupunem ca Dumnezeu exista pentru ca orice lucru trebuie sa aibe un inceput (Aristotel shi Tomas Aquino) inclusiv teoria de inceput, de Bing Bang, ceva (altul decat efectul) trebuie sa-l fi cauzat iar existentza lui are doar sens deoarece mentzine viatza fara sa se conformeze unei reguli de bun / rau, e mult mai simplu de intzeles shi acceptat. Kant spune ca perceperea lumii inconjuratoare se face intotdeauna din conditzia in care suntem. Fiind umani suntem tentatzi sa atribuim Dumnezeului calitatzi umane shi ca urmare suntem dezamagitzi cand acestea nu sunt respectate.
Un mod de a arata ca Dumnezeu nu exista este urmatorul:
1: Daca Dumnezeu exista, atunci inseamna ca Dumnezeu poate face pe toate lumea sa creada in el;
2: Exista ateishti;
3: Deci Dumnezeu nu poate face pe toata lumea sa creada in el;
Omnipotentza este o caracteristica pe care noi, oamenii i-o atribuim deoarece credem ca rolul lui Dumnezeu, intreaga Lui existentza graviteaza in jurul dovedirii ca exista. Iar mai mult de atat, ateishtii au notziunea de Dumnezeu. Atata doar ca nu vor sa o recunoasca drept adevarata. Altfel cum se explica faptul ca cineva vine la tine shi itzi spune: nu cred in Dumnezeu. Intrebarile mele sunt: de unde are el notziunea de Dumnezeu shi mai ales daca e convins ca nu exista, de ce tzine sa sublinieze acest punct? Daca intr-adevar Dumnezeu nu ar exista in subconshtientul lui nu ar mai fi nevoie sa evidentzieze acest lucru.
Concluzie: avem clara notziunea de Dumnezeu in noi in sensul ca shtim ca exista un adevar absolut, o marime absoluta peste care nu se poate trece. In schimb ii dam roluri shi atribute umane shi ca urmare nu intzelegem natura lui Dumnezeu
Dintre toate comentariile primite de la susţinătorii creaţionismului, acesta este de departe cel mai interesant şi cel mai elaborat de până acum. Felicitări…
Totuşi, faci nişte greşeli de logică. Chiar dacă nu pot vedea atomii sau Marele Zid Chinezesc, am dovezi empirice care să le ateste existenţa. Experimentele de laborator pot atesta oricând existenţa atomilor. La fel şi cu Marele Zid Chinezesc, tot ce-mi trebuie sunt 2-3 mii de euro şi mă pot duce să-l văd. Existenţa atomilor sau a MZC nu este o chestiune de credinţă, ci o certitudine.
Pe de altă parte, Dumnezeu nu beneficiază de aceste dovezi. Nu există nici un experiment ştiinţific care să ateste existenţa lui Dumnezeu. Există o carte, jumate scrisă în epoca bronzului şi jumate în sec. I - II e.n., în care apar prea multe contradicţii, imposibilităţi fizice şi inadvertenţe istorice ca s-o tratez altfel decât ca pe o operă de ficţiune. Din punct de vedere istoric, Iisus nu a prea existat.
“Dumnezeu există pentru că există noţiunea de Dumnezeu”, ce pot spune…există şi noţiunea de warp drive din Star Trek, noţiunea de duh din sticlă şi de covor zburător. Există şi noţiunea de Moş Crăciun. Asta nu înseamnă că avem nave Enterprise care se luptă cu WarBirds-uri romulane pentru a băga la loc în lampă un duh malevolent. Iar ca fapt divers, filosofia nu e ştiinţă. Dacă vrei să dovedeşti că Dumnezeu chiar există, fă-o cu probe empirice, nu cu sofisme.
Credinţa în Dumnezeu nu face decât să distrugă realitatea elegantă a lumii înconjurătoare. Şi de multe ori, credinţele nefondate ale altor oameni ne afectează viaţa. Aşa că mi se pare normal să militez pentru o lume raţională. Simt nevoia să evidenţiez că Dumnezeu nu există pentru că am văzut deja ce se întâmplă atunci când prea multă lume crede că există. Omenirea trebuie să progreseze, nu să se întoarcă la habotnicismul religios al Evului Mediu.
Nickricu: nu vrei tu mai bine să te duci să-ţi cumperi tămâie? Sincer acum…
Cateva comentarii referitoare la “cruciada” ta:
1. Cand zici ca “religia prosteste”, ar trebui sa fii mai clar la ce religii anume te referi. Sunt unele, nu putine, intre care budismul si confucianismul, care nu sunt in contradictie cu umanismul, ci au multe in comun cu acesta, sunt chiar niste religii umaniste. Cred ca simplificarile excesive nu sunt de folos nimanui.
In plus, daca ai in vedere numai cati oameni de stiinta si mai ales de arta au facut scoala bisericeasca, descoperi ca nu e chiar asa de rea biserica asta. Mai sunt si creatii populare superbe, de inspiratie religioasa. Or fi fost ei oamenii ceia prosti in anumite feluri, dar suficient de destepti in altele pentru a lasa urme si peste veacuri.
2. Filmuletele cu creationistii nu sunt prea de ajutor cauzei tale, decat daca vrei sa te amuzi pe seama prostiei in general. Probabil ca iti dai seama si singur ca indiferent din care curent ar fi facut parte, acesti insi, oricat de bine intentionati, ar face un deserviciu ideilor pe care le sustin si ar fi tinta glumelor celorlalti; poate chiar ar reusi sa ajunga pe youtube in alta ipostaza, de exemplu cea de umanisti idioti.
Daca vrei sa faci adevarate dezbateri (si chiar ai chef), pune mai degraba in discutie anumite idei promovate de religie care tie nu-ti plac. Nu la general, ci punctual. Nu pasaje, ci idei.
In biserica, la fel ca si in alte institutii, exista conservatori si reformatori. Reformatorii nu gandesc foarte diferit de umanisti. In acest sens, iti recomand sa citesti Numele trandafirului. Sa citesti cartea, nu sa privesti piesa sau filmul, caci acestea din urma omit majoritatea dezbaterilor religioase.
3. In principiu, credinta in Dumnezeu nu ar trebui “sa distruga realitatea eleganta a lumii inconjuratoare”. Daca acest lucru se intampla, exista mai degraba motive sa-ti pui intrebari despre insul care prefera dogmatismul si ignoranta in locul cercetarii si intrebarilor despre lume. Pana la urma, orice om isi alege o doctrina sau un set de idei in care sa creada, in conformitate cu propriile lui experiente. Daca omul crede orbeste in Biblie, atunci inseamna ca aceasta e ideologia pe care a ales-o si poate ca nici nu e o alta care sa-l avantajeze. Unii pur si simplu nu sunt facuti pentru anumite doctrine.
E ca intr-o piata - doar ca aici se vand idei - fiecare alege ce ii este mai convenabil. Desigur, poti sa-l condamni pentru ca alege ignoranta in anumite domenii, dar pe de alta parte, nu poti sti ce ar insemna cunoasterea pentru el. Poate ca l-ar face mult mai nefericit, sau l-ar transforma intr-un nou Hitler sau Stalin. Unii au capacitatea uluitoare de a asimila foarte simplist si denaturat idei complexe, in care cred orbeste si care ii distruge pe ei si cateodata pe altii.
Fiecare simte realitatea inconjuratoare in felul lui si la nivelul de complexitate la care e pregatit sa o cunoasca.
In acest sens, as remarca si faptul ca cele 2 razboaie mondiale sunt rezultatul a 2 ideologii ateiste, ce pun omul in centru - nihilismul si comunismul (acesta din urma fiind chiar o ideologie umanista). Cazuri de idei interesante pe mana cui nu trebuie.
4. Indirect, critici BOR pentru conservatorism. Desi e adevarat, de remarcat ca in acest moment, probabil ca ar fi neconvenabil sa faca modificari semnificative, cand o mare parte din populatia rurala este inca foarte traditionalista - modernizarea ar face ca o parte din populatia de la tara sa nu mai inteleaga mesajul bisericii. Cand anumite idei stiintifice vor deveni larg raspandite printre mase, o sa se faca si modificarile de rigoare. Probabil ca acestea sunt deja discutate si vor fi aplicate la timpul potrivit, cand vor fi accesibile unei paturi mai largi a populatiei. Un semn in aceasta privinta e si reabilitarea completa a lui Galileo Galilei de catre Vatican, prin constructia unei statui chiar in complexul bisericesc (o initiativa recenta). Daca se intampla in lumea catolica, e clar ca astfel de probleme se pun si in lumea ortodoxa.
O gafa a bisericii a fost abuzul de putere de pana in secolul XVII. S-au bagat in domenii ce nu tineau de ei, intre care stiinta. Normal ar fi fost sa sprijine cercetarile stiintifice, pentru a putea oferi o imagine mai bogata despre lume si Dzeu.
5. Creatorul e o mare intuitie a omului antichitatii. Cu timpul, omul a ajuns sa aiba o intelegere mai buna a legaturilor dintre fenomenele lumii inconjuratoare si la inceput a renuntat la zei, apoi la anumite explicatii din Biblie. E normal sa se intample asa (dar din cauza 4, nu s-a intamplat), asa cum e normal ca si conceptia omului modern despre Dzeu sa fie diferita de conceptia omului antichitatii. Fiecare epoca are felul ei de a intelege lumea si divinitatea. Biblia poate fi citita si ca metafora, aceasta si fiind cauza pt care poate fi reinterpretata la nivelul mai multor epoci.
In principiu, religia trebuie sa raspunda la intrebarile - de unde venim? si cum trebuie sa ne traim viata mai bine? In vechime, probabil ca era mai eficient sa convingi oamenii amenintandu-i decat luandu-i cu argumente rationale (nici azi nu-i prea usor sa convingi lumea cu argumente rationale, de fapt). De asta si atat de multe pasaje violente in Biblie.
Biserica a fost intotdeauna mare specialista in marketing de idei - nu degeaba un consilier politic spunea ca Biblia trebuie sa fie cartea de capatai a oricarui politician. Si au o firma ce se tine tare de vreo 2000 de ani.
6. Daca inlocuiesti notiunea de Dzeu cu cea de Creator, o sa observi ca iti va fi mai greu sa argumentezi inexistenta acestuia. Ideea de Creator se manifesta in cam tot ce facem si descoperim. Doua exemple ce au la baza ideea de creator sunt principiul cauza-efect (la general, lumea este efectul si atunci care este cauza?) si ideea de singularitate (din acest pdv, Dzeu e o singularitate, origine, punctul cu alte proprietati decat restul etc). Asa ca notiunea de Creator exista chiar in modul nostru de a gandi. Atat ca fiecare il afla dupa cum il duce mintea.
7. Poate ca pustnicul ce are o revelatie mistica dupa zeci de ani de trai ascetic simte acelasi lucru si are o viziune a lumii la fel de complexa ca si un matematician ce rezolva in sfarsit o problema dupa zeci de ani de incercari sau un om de stiinta ce face dupa mult timp o descoperire monumentala. In acest caz, poate ca fiecare isi gaseste modul lui prin care sa citeasca perfectiunea si complexitatea lumii in deplinatatea ei. Cred ca e bine macar ca reuseste.
8. Umanismul nu raspunde la intrebarea “de unde venim”?
9. Modelele stiintifice ale formarii universului nu infirma existenta unui Creator (nici nu ar putea, de altfel, din cauza 6). Atat ca nu mai e Dzeul biblic.
10. Daca exista lumi altfel decat cea materiala, e pacat sa le ignoram. De ce sa nu lasam aceasta portita deschisa, pentru cand observatiile o vor confirma sau infirma definitiv? La urma urmei, aceasta poate fi o cale si spre noi descoperiri stiintifice.
Blasphemy! I touch my self.. ohh.. cheesus chrust.. =))
Pentru Victor: dragule, Descartes a zis “Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum; sum, ergo Deo est”…. si asa cum vei remarca, primul lucru a fost sa aiba dubii….. nu-ti recunosc indoielile….
recunosc mi-a fost lene sa mai citesc si comentariile.
Foarte tare!
Apropo…Zeitgeist anyone?
Da, interesant Zeitgeistu’! Dar nu e mai buna “Istoria religiilor”? Intreb. Merita citita? Pana acum s-a dovedit doar greu de gasit.
Nu ştiu în ce librării te uiţi tu, Idun, dar Eliade e foarte popular pe Magheru. La Vasiliada spre exemplu.
Da, merită.
Viorel> Idun se uită prin librăriile dintr-o ţară populată de blonzi conducând maşini scumpe, numită Nemţia…
Mea culpa atunci!
Vorbeam în necunoştinţă de cauză.
In Nemtia nu o au! Am intrebat special!
E buna informatia. O folosesc la urmatorul concediu.
Foarte betooon, nicule.
Esti sigur ca “si tu faceai d’astea” inainte sa te arunci la picioarele unui gigant invizibil?
Astea = ganduri rationale, vreau sa zic.. acum te-ai lasat
Oricum, chiar la fix ti-ai gasit sa vorbesti de convertirea ta, tocmai cand eu am scos un articol despre Argument by Conversion and why it’s so fucking wrong it makes baby jesus cry
http://the-lucifer-principle.b.....rsion.html
A, si nu e prima data cand credinciosii se blocheaza la vederea cuvantului lucifer… majoritatea nu reusesc sa treaca de socul initial si se blocheaza intr-o balbaiala fara sens.
Iisus demon
Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înţela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină asupra adevărate-i esenţe. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar.
Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care va veni trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.
Venirea salvatorului poporului evreu era aşteptată de multe veacuri. Omul trimis de Iehova trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar şi un rege din stirpea regelui David care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.
Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Noul Testament, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?
Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.
O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.
În misiunea salvatorul era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbina casa?
Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el este mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii zicea că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30), că are demon (Ioan, 7, 20). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare demonică. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele?
Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus mai cu seamă cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.
Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om şi trimiterea lor în turma de porci face se ne întrebăm ce a rezultat din intervenţia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, aşa cum intraseră în acel om, sau cum ieşiseră din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva. Pînă la urmă intervenţia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru că duhurile nu au fost distruse cum s-ar aştepta de la cineva cu intenţii bune. În Marcu 5, 12-13 se spune despre duhuri că l-au rugat să intre în porci şi el „le-a dat voie”, considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele. Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele. Ce s-a întîmplat cu acele duhuri? Cel mai probabil este că ele au intrat în Iisus, el fiind cel care avea putere asupra lor. Dacă Iisus ar fi avut cu adevărat putere de la Dumnezeu şi intenţii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi transferat în porci ca apoi să fie lasate libere. Puterea lui Iisus era prin urmare dată de diavol.
Un alt episod din faptele acestui om posedat de diavol este cel cu zmochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Să ne imaginăm că un astfel de om merge la casa cuiva şi cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din acea casă pur şi simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa lor. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care aduce ocară unor oameni pentru că pur şi simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea să mănînce? Este răul întruchipat care pur şi simplu nu gîndeşte decît răul. Cazul lui Iisus este tipic demonic. Un astfel de episod s-ar fi soldat astăzi cu a-i da cîteva beţe pe spinare „fiului lui Dumnezeu”.
Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om referitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Cîţi oameni cred că nu contează ce băgăm în pîntece? Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.
Să analizăm acum doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic ce respectă această învăţătură a lui Iisus. De exemplu, un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare lui Iisus pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.
Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere faptul că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Diavolul iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos mereu în păcat. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu să-i îndemne pe oamenii să se complacă în rele iertîndu-le tot timpul fărădelegile? Mai degrabă un spirit demonic face aceasta.
Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?
Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de pedeapsă persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atenţia care se pune pe diavol ca personaj principal şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Pe cei mai mulţi traumele mentale pe care le implantează în minţi frica, toate aceste aspecte ale suferinţei şi întunericului, îi bîntuie pe oameni toată viaţa. Deşi se spune despre „învingătorul morţii”, că a ajuns acolo la dreapta Tatălui sau, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea oamenilor pe rug, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Iisus s-a dus direct în iad de unde nici că-i pasă ce se întîmplă pe pămînt deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin ca fruct al faptelor „mîntuirii lui”. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă, Iisus este demonul care a adus durerea nu mîntuirea.
Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce suferinţă prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.
Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.
Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz demonic a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”, Iisus.
Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi răutatea socială a unor creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre creştini sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului lui Iisus nici nu ştiu practic în mîna cui se află.
Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi comunişti care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.
Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit demonic de care omenirea este influenţată în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipată de demon în viziunea apocaliptică din Noul Testament. „Salvatorul” demonic ne învaţă să ne tîrîm, cum să murim, nu cum să trăim, aşa cum un adevărat fiu de Dumnezeu ar face-o. Demonul Iisus ne-a adus încet şi sigur la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii.
Draga dante, initial mi s-a parut ca postarea ta promite multe. Ma asteptam la o analiza serioasa a unor pasaje din biblie, care sa arate cat de nedreapta si ilogica este religia crestina. Totusi, citind pana la capat, pot spune ca ai luat-o rau de tot pe aratura. Pentru a putea spune ca Iisus e un demon, trebuie sa pornesti de la premisa ca a existat. ori, orice argumente ai aduce pornind de la o premisa gresita, nu pot conduce decat la o concluzie eronata. Din pacate, nici daca as accepta premisa ca fiind adevarata, argumentele tale nu m-ar convinge in niciun fel de nimic, inafara de faptul ca ori suferi de schizofrenie, ori esti vreun pustan proaspat iesit din sfera de influenta a crestinismului si total dezamagit de minciuna in care ai trait pana acum, ai cazut in extrema cealalta. Sincer, mai degraba as accepta pozitia celui care vorbea de Descartes mai sus, desi si el face foarte multe greseli logice. Nu vreau sa dezbat mai mult, asa ca voi trece la concluzie: nu exista niciun fel de forta superioara care ne guverneaza vietile in mod real si voit. Este doar un concept care guverneaza vietile crestinilor prin simplul fapt ca si l-au insusit si tot ce tine de asta, sunt doar reprezentarile pe care si le-au format singuri in legatura cu acesta. Dumnezeu, Iisus, ingeri, draci, sunt doar niste concepte, produse ale imaginatiei unor oameni plictisiti de acum 2000 de ani, pe care si le-au insusit milioane de oameni de-a lungul erei noastre.
Citesc în Luca, 12, 51-53 şi nu-mi vine să cred ce spune Isus: „Pare-vi-se c-am venit să dau pace pe pămînt? Vă spun că nu, ci dezbinare. Că de-acum înainte cinci într-o casă vor fi dezbinaţi: trei contra doi şi doi contra trei. Dezbinaţi vor fi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei”. Iată vorbele de „salvare” spuse chiar de „salvatorul lumii” isus hristos. Nu poţi decât să-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmă cât se poate de explicit de ce a venit pe pământ: „Foc am venit s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins”.
Şi foc a fost şi este încă. Distrugerile masive în numele credinţei creştine de-a lungul timpului sunt cunoscute şi documentate istoric: războaiele religioase, cuceririle în numele creştinării, cruciadele de salvare a „mormântului sfânt”, şi mai presus de toate distrugerea aproape totală a religiilor primare, cu care creştinismul a venit în contact, care erau bazate pe relaţia armonioasă dintre om şi natura. Aceste răutăţi ale oamenilor împotriva altor oameni au fost făcute în numele „salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor aşa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mărirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare că focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încă. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.
Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influenţat de creştinii care erau dominanţi în acea perioadă în zona Orientului Apropiat. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stăpânire pe Mahomed şi s-au răspândit apoi printre populaţiile arabe din zonă, găsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat şi de faptul că musulmanii nu folosesc lumânări la rugăciuli, aşa cum fac creştinii care în acest fel pot determina duhurile rele să se îndepărteze. Monstruozităţile care se întâmplă astăzi în lumea islamică (sinuciderile pentru a-i omorâ pe alţii cu orice preţ) şi ura pe care o manifestă faţă de toţi, inclusiv faţă de alţi musulmani, se explică prin duhurile rele care se află în aceşti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivă a duhurilor rele în lumea musulmană. Astăzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tată şi fiu, ne îndreptăm către viziunea de distrugeri masive prin foc şi toate calamităţile de neimaginat descrise în Apocalipsă. Atunci Isus va fi pe deplin fericit că planul i-a reuşit şi lumea a luat foc aşa cum dorea în Luca, 12, 49.
Ce să mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, aşa cum se întâmpla în timpurile şamanice ale umanităţii, şi ne rugăm Dumnezeului adevărat să ne scape de demonismul celui răstignit pe cruce. Nu ştim ce şanse avem, dar putem încerca. Poate că Dumnezeu nu ne va lăsa, poate că lucrarea demonică va fi oprită în ultimul moment, înainte de Apocalipsă, dacă renunţăm la trimisul diavolului, la macabrele rugăciuni către un mort, la moaştele purtătoare de duhuri rele. Am rămas profund şocat de cazul de stăpânire demonică a unei femei. Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnă puterea duhurilor rele aduse de „moaştele sfinte”. Vezi:
http://video.bzi.ro/video/show.....-Sfanta-43
“Cultul moastelor” reprezinta ultima faza de descompunere a crestinismului, decaderea acestuia in magie neagra. Grotescul si sminteala venerarii unor cadavre nu poate avea nimic in comun cu o religie pura, elevata.
Problema moaştelor în România
De la Revoluţia din decembrie 1989 încoace, în România se manifestă un fenomen unic în lume: ţara importă moaşte. Este paradoxal că activitatea este complet necenzurată. Cu alte cuvinte nu se ştie public cu certitudine cine sunt acei oameni mumificaţi. Tabuul religios împiedică cercetări obiective asupra persoanelor mumificate declarate sfinte. Mărturia celor care aduc astfel de corpuri, sau bucăţi din ele, în România este îndeajuns ca justificare în sistemul de legi.
Ne întrebăm pe bună dreptate de ce, cei care renunţă la moaşte în favoarea aşezămintelor religioase ortodoxe din România, fac aceasta? La ce preţ monetar sunt procurate aceste achiziţii? Tranzacţiile rămân secrete, credinciosul creştin ortodox neavând acces decât la pupatul moaştelor. În prezent în România s-au acumulat sute de moaşte, revista Lumea credinţei, anunţă cu mândrie că iar au sosit moaşte de pe undeva din lume, vestea dorind să fie o bucurie pentru creştinul ortodox.
De ce renunţă alţii la moaşte în favoarea românilor ortodocşi? Este o întrebare care surprinde pe oricine nu numai pe credinciosul creştin ortodox. Oare acei oameni nu mai au nevoie de puterea sfântă a moaştelor? Sau au constat că nu sunt deloc sfinte? Sau poate că la un preţ bun pot renunţa, astfel că moaştele intră şi ele în circuitul comercial ca orice bun de consum (sigur că aici nu este vorba de a le consuma, ci de a servi ca produse care îl aduc pe cel care le pupă mai aproape de mântuire).
Aceste nedumeriri nasc câteva ipoteze plauzibile:
1. Dându-şi seama ca bate un nou vânt al raţiunii, proprietarii moaştelor vor să scape de ele realizând grotescul şi sminteala venerării unor cadavre. I-au găsit pe românii ortodocşi singurii care să le accepte.
2. Proprietarii moaştelor vor dobândi beneficii băneşti care îi satisfac, astfel că renunţă la moaşte din dorinţa de profit.
3. Proprietarii moaştelor ştiu că mai devreme sau mai târziu pot fi implicaţi juridic privind provenienţa moaştelor. Analizele forensice pot dovedi falsul corpului mumificat. Mai mult, experţii pot descoperi că acel corp de „sfânt” de fapt a aparţinut unui om ucis undeva, neavând astfel nimic din sfinţenia ce i se atribuie, ci fiind un rezultat al crimei cuiva.
4. Moaştele sunt folosite pentru a transporta droguri, scăpând de controlul vamal deoarece trec drept obiecte de cult.
5. Criminalii vor să scape de acele cadavre care pot fi dovada că au comis crime. România, ca ţară predominant ortodoxă, prin regimul de cult al moaştelor, reprezintă protecţia cea mai sigură ca acele crime să nu fie descoperite.
Raţiunea ne îndemnă să credem că motivaţia altruistă de a renunţa la moaşte sfinte nu poate exista atîta timp cât proprietarii lor mai cred în puterile moaştelor. Moaştele sunt nepreţuite pentru cel care crede în beneficiile lor de a-l apropia pe om de viaţa veşnică promisă de Iisus. În plus, prin venerarea lor, moaştele sunt o sursă sigură de venituri încasate de la cei care le pupă. Nu rămâne decăt să credem că beneficiile de a renunţa la moaşte, spre a le exporta României, întrec pe cele de a le păstra.
Vremea nu este departe când statul român va lua măsuri ca moaştele aşezămintelor ortodoxe să fie cercetate forensic şi astfel să se afle vechimea acelor cadavre mumificate şi poate chiar identitatea acelor oameni morţi. Mitul inviolabilităţii moaştelor se va spulbera odată cu primele cercetări în această direcţie. România a ajuns în prezent un dumping, locul unde se aduc mumiile „sfinte” ca bătaie de joc făcută acestui popor credul în „păstorii” lor ortodocşi. Românilor ortodocşi li se oferă cu neruşinare grotescul şi sminteala venerării moaştelor, a cadavrele mumificate ale unor oameni spre „mântuirea” sufletelor lor. Nu poate fi un exemplu mai relevant de descompunere religioasă a unui crez care se hrăneşte spiritual din morbidul moaştelor.
nu mai sunt pozele. cum pot sa le salvez si eu pt posteritate?