Revelaţia…mea

În sfânta zi de 1 Aprilie, aka ieri, am avut o Revelaţie. L-am găsit pe Dumnezeu. Pe bune. Stătea la coadă la shaormerie. Mă uit la el. Îl analizez. Nu seamănă cu Demiurgul atotputernic de altă dată. Blugi soioşi, de inginer, adidaşi gri închis, care probabil că fuseseră albi cândva. Demult. Înainte de toţi vecii. Haină de velur petecită în coate şi freză de Postelnicu. Aş vrea să mă bag în vorbă cu el, poate mă ajută şi pe mine cu un bilet la loto, o Impreza, o atenţie acolo. Încep timd:

- Ăăăă, bună ziua Doamne…sau salut…că mă ştii de mult…de la..ăăă…creaţie.

Se uită fix la mine, lucru care mă face să mă fâstâcesc şi mai tare. Simt cum îmi transpiră palmele. Găsesc o ieşire rapidă din labirintul de Ăăăă-uri:

- Uite ce buci are aia!!!
- Să nu râvneşti la femeia aproapelui tău! tună Dumnezeu.
- Hai frate. Că e bună…
- Da! Asta cam aşa e…ce-i frumos şi MIE îmi place…
- Dar Doamne, sincer…ce s-a întâmplat…? De…
- Bă, fiul meu…Nevastă-mea e de vină…a divorţat de mine şi a luat toată Împărăţia Cerului cu ea!
- Cum!?! Ce? Care nevastă…Eu nu ştiam că ai nevastă!
- Eşti mai prost aşa?
- Nu, dar în Biblie scrie…
- Scrie pe dracu’. Scrie că eşti făcut după chipul şi asemănarea mea. Şi cum tu nu poţi avea copii fără parte femeiască, nu pot nici eu…
- Păi…Iisus?
- Mă mai întrerupi mult? Ţi s-a urât cu binele?
- Nu Doamne (uitându-mă în jos)
- Deci…nevastă-mea şi cu mine ne-am certat. Şi eu am scris Biblia aşa…ca să am câştig de cauză. In instanţă. Dar n-a ţinut. Şi nevastă-mea a primit toate cele văzute şi nevăzute iar eu am rămas pe drumuri. Stau cu chirie, repar televizoare şi mănânc câte o shaorma de la amicul Allah.
- Deci universul e condus de o femeie?
- Da!
- Explică multe…şi nu mai ai nici o putere, nimic?
- Exact…
- Atunci Doamne…
- Da!
- Ia pu|a!